Vasile Man, O mână întinsă spre cer, poeme – ediție
bilingvă română-germană, traducere în germană de
prof. univ. dr. Rudolf Windisch, Editura Gutenberg Univers,
Arad, 2016
Ce puteri are poezia? Întrebarea nerostită a poetului Vasile Man găsește răspuns într-un mod de comportare conjunctiv a versurilor fără rimă din poezia sa cuprinsă în antologia lirică – O mână întinsă spre cer. „Poezia poate (să fie) o rugăciune, care ne vindecă de ură,/ o mână îninsă spre cer pentru a da lumină cuvintelor“.
“Lumina” în conotație univocă, religioasă, pentru „cer”, gesturile mâinii întinse pentru rugăciune, care – în contrast cu durerea pământeană și nedreptatea – se adresează lui Dumnezeu și în același timp are menirea de a ilumina și inspira poetul, dând cuvintelor lumină. Poezia teologului și filologului Vasile Man izvorăște din rădăcinile religioase și etic-ideologice ale unui creștin convins și din biografia unui român, a cărui viață publică este elementar legată de familia sa: de părinți, în mod special de mama sa, soția și copiii săi, „Minunile Firii”. Intensitatea trăirilor familiale comunică cu natura, cu florile ce “ating perfecțiunea”, care cu priviri îți mângâie sufletul, dacă le atingi, cu „Ciocârliile”, care „îmbată câmpiile cu cântecul lor”, cu „Anotimpuri creștine“ și cu viețile oamenilor, intercalate în mitos. “în râul albastru/ se oglindește înserarea lui Cronos./ Iar sub genunchii căprioarei/ tremură stâncile bucuriei/ când un abur cald/ îmbrățișează pădurea, în mai,/ dar chipul tău,/ se răsfrânge, mereu, într-o altă oglindă…” – până când/ cu povara lui Cronos pe umeri,/ toamna, vei începe cocorii să-i numeri”.