Eminescu şi Slavici – o prietenie literară

Evoluţia fenomenului literar românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de marea prietenie dintre Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Creangă, prietenie care s-a bazat pe o comunicare sufletească şi spirituală, cu adânci ecouri în conştiinţa literară românească.
Deşi cei trei mari prieteni s-au deosebit între ei prin anumite particularităţi, prin nivelul de cultură al fiecăruia sau prin structura lor temperamentală, deşi destinul lor uman a cunoscut atât momente luminoase cât şi momente întunecate, ei şi-au păstrat nealterată calda lor prietenie. Ioan Slavici, referindu-se la prietenia cu Mihai Eminescu, mărturisea în Amintiri: „Oricât de multe şi de mari ar fi fost deosebirile dintre noi, erau câteva lucruri care ne legau pentru toată viaţa”, sau „se izbeau în noi amândoi una din alta, două lumi pornite din aceeaşi obârşie, dar desfăşurate fiecare în felul ei, una largă şi luminoasă, iar cealaltă strâmtă şi neguroasă.” (1)