Al. Cistelecan, The Transylvanian women, Eikon Publishing House & Şcoala Ardeleană Publishing House, Cluj-Napoca, 2014, 215 p.
Al. Cistelecan, Les femmes transylvains, Maison d’Édition Eikon & Maison d’Édition Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014, 215 p.
Al. Cistelecan, Ardelencele, Editura Eikon & Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014, 215 p.
Cristina SAVA
Ph.D. „Petru Maior” University of Tîrgu-Mures
cristinasava61@yahoo.com
Abstract
The volume of Al. Cistelecan „Ardelencele” published in Cluj-Napoca in 2014 by the Eikon & Scoala Ardeleana, is structured as in: Simple explanations, accompanied by the Critical apparatus on the review of the 19 poets. The afterword is written by the poet Ion Muresan. The author presents, in a literary criticized manner, a grouping of sketches on the first wave of the poets of the Samanatorism in Transylvania. It was the beginning of the 20th century when the female poetry was affirming in the Romanian culture.
Résumé: Le volume d’Al. Cistelecan « Les femmes transylvains » publié dans Cluj-Napoca en 2014 par la Maison d’Édition Eikon & Maison d’Édition Şcoala Ardeleană, est structuré en: explications simples, accompagnées par la construction critique sur la recension de 19 poètes. La postface est écrite par le poète Ion Mureşan. L’auteur présente, dans une manière littéraire critique, un groupe d’ébauches du premier val de poètes en appartenant au courent littéraire «Sămănătorism » de la Transylvanie. C’était le début du XXème siècle lorsque la poésie des femmes était en train de s’affirmer dans la culture roumaine.
Rezumat: Volumul lui Al. Cistelecan “Ardelencele” publicat în Cluj-Napoca în anul 2014 de către Editura Eikon & Editura Şcoala Ardeleană, este structurat în: explicaţii simple, însoţite de către construcţia critică pe recenzia a 19 poieţi. Postfaţa este scrisă de către poetul Ion Mureşan. Autorul prezintă, într-o manieră literară critică, o grupare de schiţe ale primului val de poieţi ai Sămănătorismului din Transilvania. A fost începutul secolului 20-lea când poezia feminină se afirma în cultura românească.
Key words: female poetry, literary criticism
Mots clés : poésie des femmes, criticisme littéraire
Cuvinte cheie: poezia feminină, criticism literar
Volumul Ardelencele (2014), semnat de criticul Alexandru Cistelecan, apărut la Editura Eikon & Şcoala Ardeleană, reprezintă rezultatul unei munci de cercetare bibliografică, cercetare care la nivel de provincie poate fi considerată, apreciază autorul, drept o „himeră, căci bibliotecile nu stau prea bine – sau nu cum ar trebui – la fondurile de carte. M-am văzut astfel nevoit să apelez la mai toate bibliotecile din Ardeal pentru a găsi cărţile acestor poete dispărute şi uitate (şi tot n-a fost de ajuns, […]).” (p. 9) Fenomenul trecerii în uitare literară a primului lot de poete, preponderent din Ardealul sămănătorist, de la „Preoteasa fatală” şi până la „Păgîne şi creştine”, din volumul de faţă, este unul dintre motivele determinative ale „arheologiei” criticului. În Ardelencele, asistăm la mise-en-scène a acestor poete, fără a fi vorba despre „criterii religionaliste sau alte mofturi descriminatorii” (p. 5); se creionează „portrete de album desuet-sentimental, de bovarisme poetice provinciale, veleitarisme caracteristice pentru o măruntă umanitate de fundal, figuraţie niciodată sortită avanscenei.” (Ion Pop, „România literară”, nr. 1-2, ianuarie 2014). Analiza minuţioasă a creaţiilor propuse atestă pregnanţa şi fascinaţia scrisului de a intui şi identifica, de fiecare dată, lăuntricul poemului din perspectiva imaginarului liric, departele-aproape care diferenţiază universurile sensibilului creator. Istoricul literar nu urmăreşte un discurs propriu-zis, „o dezbatere despre feminitatea poeziei sau despre poezia feminină […]; am preferat să amîn dezbaterea pînă cînd dosarul femininelor va fi mai consistent” (p. 8); este vorba mai degrabă de un capitol al literaturii române care a contribuit la definirea specificului românesc, în sfera creaţiei, cu tendinţe spirituale şi estetice divergente. Cu o impecabilă tehnicalitate, aşează lucrurile, pe drumul ne-bătătorit al lăntricului feminităţii poetice, o temă de factură psihologic – existenţială, ca într-un îndrumar de duh al celor ne-văzute. Se re-scrie un memorial al iubirii durute – melodramă portretizată, o carte de aducere aminte de factură postmodernistă.
Criticul prezintă într-un timbru ironic-jovial, specific liricii sale, uzând de aparatul critic de specialitate, „poetica de lacrimă”, o poezie a frustării feminine, explozivă în vers amoros. E lesne de înţeles că modul şăgalnic al autorului, de a aduce un fel de laudatio fiecărei poete, este artificiul la care apelează ca la un răsfăţ pentru „memorialul iubirii duse”; încadrarea în epocă a poetelor, cu imagini mai mult sau mai puţin „de casă”, face ca verdictul incisiv cu amprente de farmec limpide şi umor nemilos să nu mai fie atât de greu de acceptat; iritarea capătă frumosul justeţii: „«Apelăm aici îndeosebi la dragostea româncuţelor noastre cu ochi negri şi căprui, ca să ne vină întru ajutor» (Doru din apelul Cătră drăgălaşele noastre românce ! – publicat în Noi, nr.1/1913); măcar în calitate de cititoare, fireşte.” (p. 10) Ion Mureşan în postfaţa volumului apreciază, din perspectiva poetului, că „[…], Ardelencele lui Al. Cistelecan este o carte admirabilă. O carte atât de frumoasă şi de parfumat scrisă […]”.
Se constată că poetele „Didone” (în exprimarea lui Vladimir Streinu) au ca numitor comun note concentrate pe aproape aceleaşi teme, înscrise într-o paradigmă pudibondă, precum şi tendinţa de a imita poeticul lui G. Coşbuc, Şt. O. Iosif ori, pe alocuri, funcţie de temeritate, pe cel al lui O. Goga. De la început, criticul face o precizare semnificativă cu privire la poetica unitară, redundantă deopotrivă în cele două registre, tematic şi expresiv: „nu trebuie, pentru acest lot, să aibă nimeni mari exigenţe de artă; oricum e vorba cam de primele poete, de clasele primare în deprinderea meşteşugului […]”; ca atare beneficiem „de o lectură de (cu) tandreţe” (p. 7), subscrisă unei fervori a ideilor care temperează atent „efectele“ intenţiilor demersului critic, evident de o expresivitate a stilului, subtilă, de bine ştiuta colocvialitate a criticului şi de tranşanţa judecaţii axiologice.
Discursul amoros, ce face obiectul studiului în volumul Ardelencele, debutează cu „Preoteasa fatală”, Maria Suciu-Bosco, poeta care deschide eminent spectaculos istoria de poezie feminină. Dacă Maria Suciu-Bosco, femeie frumoasă şi fatală, era considerată de comentatorii ei, printre alţii Teodor Neş, Iosif Vulcan, Ioan Bradu, Eugeniu Potoran, Vasile Gr. Pop, „o aşa sfioasă şi delicată”, în vizorul criticului este „o extrovertită patetică.” Verdictul promt este fară dus-întors: „Asta e Maria Suciu: ori în braţele calde ale iubitului, ori în pămînt fără compromisuri.” (p. 22) Emilia Lungu, „Prima noastră romancieră”, bănăţeancă cu talent, nu fără temei, îşi are „locul potrivit printre ardelencele de început. Face casă bună cu Maria Suciu-Bosco, Maria Cioban, Vioara din Bihor şcl.” (p. 61) „Sorioara lui Coşbuc”, Maria Cioban, nu excelează în ale poeziei, consideră autorul şi-şi încheie demersul critic, oarecum entimemic: „Poeta nu scrie grozav, e drept; ba din contră; dar nici Lamartine, Goethe şi alţii nu scriu mai bine cînd sînt traduşi de ea (originalele sînt presărate cu cîteva traduceri). Au, probabil, cu toţii o problemă de nivel ardelean.” (p. 111) Viora din Bihor, „O ardeleancă de ispravă”, e „o victoriană, şi nu preţuieşte deloc cochetăria şi înclinările spre artele erotismului […] şi ar cere CNA-ului să interzică bună parte din emisiunile de emancipare.” (p. 141) Talentul poetei, remarcat de puţinii ei comentatori, este acceptat de critic doar ca „talent de directoare de şcoală.” (p. 148)
„Muza rezolută” (Veronica Micle). Veronica Micle, personaj celebru al iubirii, „«atrage mai mult ca eroină» decît ca poetă propriu-zisă.” (p. 27) Cine e in factum Veronica Micle? „[…] Veronica Micle este o Emma Bovary mai norocoasă (în sensul că, totuşi, a fost atrasă în raza gloriei). Ea e chiar Emma Bovary a literelor noastre. Şi nu-ncape vorbă că întregul ei «cult» se trage din bovarismul de admiratoare.” (p. 32) Al. Cistelecan consideră că ceea ce s-a construit, o patimă devoratoare asemeni unui dat inconfundabil, nu a rezistat; Veronica Micle „străbate în viteză distanţa dintre muză şi ţaţă. Adoraţia se dovedeşte doar un concurs de orgolii, de vanităţi de fapt, căruia poeta îi pune capăt tăindu-i «Luceafărului» orice merit în acţiune amoroasă şi suferitoare.” (p. 40) Recursul la verdict tot criticului îi aparţine: „Iar între a fi iubită şi a fi poetă nu-i, poate, mare dilemă. Sigur prima variantă e mai promiţătoare.” (p. 40) Urmează „Addenda. Idilă cu Tropoţel şi Momoţel” (O problemă de voyeurisme culturale), unde se constată că „celebritatea face atracţia”; mai mult, fiind vorba de personaje reale, Tropoţel şi Momoţel ca eveniment cultural aduce în final prezicerea criticului: „Brusca lui umanizare poate fi o traumă culturală pentru mitografi, dar şi o şansă pentru iubitorii de rînd. (Dacă există aşa ceva; sigur nu există, căci iubitorii sînt toţi excepţii).” (p. 50)
„O Didonă de Ardeal”, Lucreţia Suciu-Rudow, face impresia unei „renaşteri” printre ardelence. O poetă care scrie în spirit blagian in anticipo, într-un registru al lacrimilor din suferinţă, lacrimi de sentiment, unde „poezia e echivalentul durerii iar tăcerea (aici mai la modul romantic) e ruptă doar de o inundaţie (la rîndul ei provocată de intensitatea de simţire) […].” (p. 72) Silogismul formulat în cazul poetei este că aceasta nu a exploatat corporalitatea cuvintelor, spre senzualitate, unde talentul ar fi fost vădit; excesul de „melodramă şi clişee” se datorează nu numai „iubiţilor nişte ingraţi, dar mult mai de vină e Eminescu, pentru că el le-a sedus definitiv cu un clişeu melodramatic.” (p.78) „Altă Didonă de Ardeal”, Elena Pitiş, încercând mai multe tipuri de versificaţie, se înscrie când pe linia lui Coşbuc, cînd pe cea a lui Eminescu şi nu face nici ea excepţie: nefericită, părăsită, jeleşte ori exaltă viaţa rurală, un ruralism de icoană, unde, constată cu sarcasm criticul, „în reţeta de sensibilitate lacrimogenă a Ecaterinei Pitiş se mai petrece o interesantă schimbare de «actant»: sentimentul e incitat de natură iar anotimpurile devin ele însele nişte sentimente.” (p. 136) Înţelegându-i menirea, pe un ton şi mai tăios, dacă nu sfidător, Al. Cistelecan scrie că „frustările toarse de Elena Pitiş se trag cam din această spaimă de implicare, din frica de participare. Dar atîta a fost să fie.” (p. 138)
„Biata Mărioara”, Maria Cunţan, o preoteasă a durerii (Tăslăuanu), elevă a lui Coşbuc, completând lista lui Maiorescu, îşi are locul bine stabilit în ierahia valorilor poeziei feminine de la acea vreme. Performantă în idile, cu precădere, scriind despre orice (în observaţia lui Const. Ciopraga), cu focul de amor nu mai prejos decât cel de creaţie, o vocaţie poetică de factură sacrificială, stigmatizantă. Renumele Mariei Cunţan rămâne drept o formulă de şablon: „cea mai duioasă cântăreaţă a plaiurilor ardelene, căci duioşia ei e stare interminabilă.” (p. 101) „De doliu şi de înviere” (Aurelia Pop-Florian), două stări de radicalitate metafizică. Aurelia Pop-Florian publică primele încercări poetice în ciclul Fetiţei mele din Valuri sufleteşti. Urmează ciclul Spre zări, rugăciuni şi smerenii, devoţiune şi fervenţă. Încheie ciclul cu Invierea – „şi a poetei, şi a patriei. E o înviere în stridenţe, dar măcar scenariul e dus cu bine la capăt. Valurile sufleteşti ale Aureliei au – un premeditat, dar aşa a ieşit – un scenariu pascal: doliu şi înviere.” (p.118) „Altă amărîtă turturea”, un titlu ales no comment, în tonul epocii, este Aurelia din Ardeal. Cu un umor dus la extrem, criticul constată că poezia Elenei, „parcelată”, mai are parte şi de versuri în care lucrurile se amestecă: „Păcat, altfel, că scriitura n-a trădat-o mai sistematic; ar fi ieşit caz interesant, deşi poate cam clinic, de trădare.” (p. 125) „Cea neiubită de nimenea”, constată istoricul, „de nu exagerează, Mia Cernea a fost cea mai nefericită în amor dintre toate poetele române.[…] Mia e, deci, într-un fel, o profesionistă a versului, deşi pătimirea e inspiraţia ei decisivă.” (p. 149 şi p. 156) „O fată pierdută”, Augusta Dragomir, poetă ale cărei Pagini din ziarul meu ar fi posibil să se regăsească doar la Biblioteca Naţională a Ungariei, nu se mai regăseşte nici în arhivele criticii şi lexicologiei literare. În Ziar, Augusta Dragomir „scutură, pe cît posibil pillatian, «crengile înflorite ale trecutului».” (p. 190)
„O poetă de festivităţi”, Doina Delacriş compune poezie care se înscrie în categoria acelora cu „talent” timpuriu, dar care se voalează în timp. Din poezia ei, „nu lipsesc, fireşte, serenadele, oricît de modest ar fi mănunchiul de erotice. Cînd nu era la serbare (unde era solemnă), Doina era fată melancolică şi amărâtă.” (p. 161) „Talentul în familie”, Livia Rebreanu-Hulea şi Pussy, descendentele Rebreanu au parte de aceeaşi notă ironică: „Ardeleancă eminentă, Livia şi-a făcut micul ei misionarism cu toată devoţiunea”, cealaltă, Pussy „are doar cîteva poezii, probabil din respect pentru tradiţia familială. E o notă bună că n-a insistat, căci aşa cum scria ea scriu sute de învăţătoare.” (p. 173 şi p. 175) Chiar dacă „Fata/nepoata generalului”, Mariana Moşoiu, este cea mai „whitmaniană” poetă română, dar nu în ale retoricii sau stilului, ajunge şi ea o victimă a criticului care în exprimarea-i absolută subliniază: „Mariana e, în felul ei, o nitzscheiană şi scoate continuu chiote de vitalism egale în intensitate (din păcate, nu şi în artă, unde Mariana stă destul de rău, neputând ţine mai niciodată ritmurile asumate şi gîfîind din greu în versuri cam prea lungi pentru ea). […]” (p. 178) Şi acesteia, i s-ar fi putut acorda, în cele din urmă, o şansă: „Regret doar că nu a vut tupeul unui imaginar pe măsura intensităţii extaticii pe care şi-a propus-o. Am fi avut atunci o bacantă adevărată (fie şi una creştină).” (p. 186) „Moaţa absolută”, Florica Ciura, actriţă cu relativ succes, a fost poeta care, concluzionează autorul, „printre poeme reluate, cele noi mai răscolesc şi ele jarul – cam stins acum, melancolizat – devoţiunilor din volumele dinainte, reluând nostalgic temele eroice de acolo. [ …] a fost moaţă până la capăt şi a avut religia Apusenilor – deopotrivă ca peisaj şi martiriu.” (p. 204)
„Păgîne şi creştine”, Zorica Laţcu Teodosia nu a fost de la început „creştină”, având în vedere volumul Insula albă, un volum „de rafinamente neo-clasiciste destul de păgîne. Ba chiar şi cu ceva note de senzualitate livrescă […]” (p. 207) Devenită Maica Teodosia, versifică dogme şi alte propoziţii de credinţă. De la sine înţeles, că volumul Ardelencele, încheiat pe cât de sugestiv, pe atât de neiertător pentru Maica Teodosia, prinsă într-o dimensiune incertă: „Emoţionante (dar numai ca gest, nu ca artă) sînt rugăciunile Pentru neamul meu. Şi cam ciudate le-aş cataloga pe cele cîteva dacofore sau dacomane (se vede că nici Maica Teodosia nu i-a putut ierta pe romani că nu i-au lăsat pe daci să ne fie strămoşi exclusivi; […]).” (p. 215) Impresiile pe care Cristina G. Nemeş le reiterează în ce privesc versurile Maicii Teodosia ori părerile unora, precum cele ale lui Onisifor Ghibu, despre „«talentul poetic» şi „inspiraţia de proroc, cu duh de apostol şi cu devotament de evanchelist (poate de muceniţă ar fi mai adecvat)”, sunt anihilate prin ne-aşteptatul antidot: „N-o fi chiar aşa, dar cîte ceva din toate e adevărat.” (p. 215)
În volumul Ardelencele, criticul Alexandru Cistelecan, al cărui scris este considerat marcă a caragialismului stilistic, face de cunoscut una dintre laturile poeziei femininelor: „Cam jumătate din poezia noastră feminină (de nu din toată literatura) e scrisă fie înainte de măritişul poetelor, fie după pensionarea lor. Ea e fie produsul unor «talente» precoce, dar care seacă brusc, fie al unora tardive, dar care se trezesc brusc”. (p. 157) Mai mult, Ardelencele reprezintă parte din ceea ce se vrea a fi o frescă în ton critic-literar, cu savoare discursivă. Noutatea volumului stă în loialitatea spiritului de istoric literar în a transpune notele biografice în contextul epocii şi în arealul istoriei literaturii; în transparenţa acuităţii în tuşă densă, prin care surprinde şi nuanţează, cu rafinament critic în manieră livrescă autentică, turbulenţele versului femininelor.
Bibliografie
CISTELECAN, Alexandru, Ardelencele, Editura Eikon & Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2014, 215 pagini.