Orientarea politicii externe a României, stat european periferic, în dezbaterile Parlamentului de la Bucureşti (1908-1911)
Rezumat
În Parlamentul României problemele de politică externă au fost dezbătute în mai multe rânduri, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Dar în primii ani ai secolului al XX-lea nu s-a discutat decât despre chestiuni punctuale de politică externă, nu s-a pus sub semnul întrebării orientarea politicii externe a României. Această situaţie s-a schimbat în toamna anului 1908, sub influenţa unor evenimente din politica externă sau internă a altor state, precum anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria sau intensificarea politicii de maghiarizare a românilor ardeleni de către conducătorii Ungariei. Ca urmare, începând cu sesiunea parlamentară din toamna anului 1908 o serie de parlamentari români, precum Nicolae Iorga, C.G. Dissescu, Iulian Vrăbiescu şi alţii, au început să pună sub semnul întrebării alianţa evidentă a României cu Austro-Ungaria. Ei au cerut conducătorilor României să ducă o politică „de mână liberă”, singura în stare să asigure realizarea idealului naţional al ţării noastre, după părerea lor. Deşi în practică politica externă a României nu s-a schimbat, discursurile din Parlament din aceşti ani dovedesc orientarea crescândă antiaustro-ungară a opiniei publice din România. Aceasta a fost o premisă importantă a schimbării orientării politicii externe a României în anii Primului Război Mondial.
Cuvinte cheie: Parlament, politică externă, orientare, România, Austro-Ungaria